Amânarea diagnosticului la copii sau cum începutul drumului nu e întotdeauna clar, dar lipsa direcției poate costa
Sunt părinți care simt din timp că ceva e diferit în felul în care copilul lor crește, vorbește, reacționează. Poate are crize greu de gestionat, poate nu răspunde când e strigat pe nume, poate nu vorbește deloc la vârsta la care alți copii spun deja propoziții. Așa că încep să caute soluții. De cele mai multe ori, ajung într-un centru de terapie – fie ABA, fie logopedie sau terapie ocupațională. Specialiștii de acolo sunt deschiși, empatici, încep lucrul. Și părintele simte că face ceva, că e pe drumul cel bun.
Dar, de multe ori, lipsește un pas esențial din ecuație: evaluarea psihiatrică. Psihiatria pediatrică nu e un moft, nu e un lux, nu e ultima verigă dintr-un lanț. E baza care oferă direcție. Fără ea, tot ce urmează poate fi bine intenționat, dar parțial. Și, uneori, ineficient.
Terapia copilului fără diagnostic e ca o hartă fără nord
Un copil care nu vorbește la trei ani poate avea nevoie de logopedie. Dar poate fi vorba și de autism, sau de o întârziere globală de dezvoltare. Un copil care nu stă locului și întrerupe constant poate avea trăsături de ADHD. Sau poate fi doar un copil cu nevoi senzoriale accentuate. Fără o privire integrată, fără o evaluare care să țină cont de tot contextul, nu poți ști. Și de aici începe riscul: începem să „tratăm” simptome fără să înțelegem cauza.
Am întâlnit părinți care, din teamă, amână momentul psihiatrului. Pentru că, în mintea lor, diagnostic înseamnă etichetă. Înseamnă o realitate pe care nu vor să o confrunte. Adevărul e că realitatea nu se schimbă dacă o ignori. Ea se schimbă doar dacă o recunoști și alegi să faci ceva cu ea. Un diagnostic nu e un verdict. E o cheie. Deschide ușa spre tipul potrivit de sprijin, spre terapie adaptată, spre înțelegere și, uneori, spre acceptare.
Lipsa accesului la un cabinet pentru evaluare nu e un motiv să renunți
Mai e și varianta părinților care nu evită diagnosticul, dar pur și simplu nu au acces la el. Și ei sunt blocați într-un sistem care merge greu. Însă, chiar și așa, există lucruri care se pot face. Programează-te, chiar dacă e peste două luni. Ține legătura cu terapeutul și notează ce observi. Caută și în alte orașe sau chiar online, acolo unde se poate. Nu aștepta pasiv – pentru că fereastra în care se poate interveni ușor nu rămâne deschisă la nesfârșit.
Efortul fără direcție poate duce la epuizare
Am văzut și copii care au făcut doi, trei, cinci ani de terapie fără diagnostic, iar la final părintele a rămas cu o întrebare grea în suflet: dacă știam din timp, oare altfel era? Nu întotdeauna răspunsul e dur, dar e o întrebare care poate fi evitată dacă insiști de la început pe pașii corecți. Terapia fără diagnostic e ca o hartă fără nord. Efortul e acolo, dar nu știi dacă te duce în direcția potrivită.
Psihiatria pediatrică nu e un ultim pas, ci primul. E nordul într-o călătorie
Așadar, dacă ești părinte și simți că al tău copil are nevoie de ajutor, nu te opri la prima ușă. Cere sprijin, cere ghidare, dar mai ales – cere evaluarea. Nu te opri până nu ajungi la psihiatrie. Chiar dacă durează, chiar dacă e complicat, chiar dacă doare. Pentru că, dincolo de toate, copilul tău are dreptul la o șansă reală. Nu la presupuneri. Nu la soluții „să vedem dacă merge”. Ci la sprijin construit pe adevărul lui.
Ce merită cu adevărat copilul tău?
Și da, e greu de dus ca părinte. E obositor, e nedrept, e uneori copleșitor. Dar nu ești singur. Sunt oameni care te pot însoți în proces. Important e să nu confunzi începutul drumului cu direcția finală. Fără diagnostic, nu ai începutul real. Ai doar presupuneri. Iar copilul tău merită mai mult decât atât. Merită să fie văzut. Așa cum e. Și ajutat, exact cum are nevoie.
Noi suntem alături de tine cu profesionalism și empatie.
Sursa foto: pexels.com
