Ce se întamplă cu viaţa, trăirile şi viitorul unui copil când părinţii divorţează? Subiect controversat şi răstălmăcit atât de tabloide cât şi de către oamenii de ştiinţă, încă mai ridică şi azi multe semne de întrebare sau provoacă nelinişte, temeri prin schimbările aduse.
Divorţul în sine este sănătos şi nu cred că vă spun o noutate. Se pare că atunci când nu mai există șanse de împăcare sau renegociere a contractului marital, el aduce vindecare soţilor prin eliberare de sub „jugul” căsniciei. Când spun că este sănătos mă razpotez aici la divorțul amiabil, în care partenerii stabilesc de comun acord că este singura soluţie şi apoi comunică decizia şi copiilor. O vor transmite copiilor cu toate condiţiile şi implicaţiile aferente: atât pe cele de ordin financiar, care le vor asigura traiul de zi cu zi cât şi pe cele psihologice, relaţionale: cine cu cine va locui, în ce casă, cum se vor vizita, cine se va ocupa predominant de creşterea şi educaţia lor etc. Un aspect extrem de important, în această perioadă este ca parinţii să asigure copiii, prin toate mijloacele posibile că divorțul se referă la separarea lor ca soţ şi soţie şi are legatură cu neînţelegerile relaţiei de cuplu şi că nu are nici o legatură cu rolul lor de părinți. Ei vor rămane pentru totdeauna părinţii lor şi vor relaţiona de pe acest nivel cu prietenie şi înțelegere: se vor sfătui, vor lua decizii şi vor analiza împreună tot ceea ce se leagă de evoluţia, educaţia şi dezvoltarea copiilor. Copiii au nevoie de această asigurare pentru a se simți în continuare protejați. Ei trebuie să ştie că vor primi în continuare dragoste, suport, siguranţă şi tot spijinul necesar din partea ambilor părinţi. Copilul are nevoie de modelele ambilor părinţi pentru a şti cum să se comporte în viaţă şi ce fel de partener/ă să-şi aleagă. Fără repere parentale, copilul poate rămâne „suspendat” într-o nehotărâre persistentă, neștiind de fapt cine este sau ce vrea de la viaţă.
Prin urmare, mă adresez parinţilor care au decis să se separe sau să divorţeze: fiţi maturi şi asumaţi-vă rolul de părinţi responsabili: comunicaţi decizia copiilor cu toate consecinţele care îi privesc pe ei. În al doilea rând: renunţa-ţi la lupta pentru ”dreptate” sau la răzbunările dureroase care vor face din viaţa voastră şi a copiilor un calvar. Nu mai folosiţi copiii drept arme prin care să vă plătiţi poliţele reciproc. Și aşa ei suferă deja de ceva timp, datorită suferinţei voastre şi a momentelor tensionate create în casă până acum. În al treilea rând, daţi voie partenerului/ei în continuare să facă parte cât mai mult din viaţa copiilor voştri întrucât aceştia chiar au nevoie de el.
Divorţul este, până la urmă, o piatră de încercare pentru toţi. Fiecare dintre noi suntem singurii în măsură să alegem cu cine să împărtăşim viaţa şi în ce mod. Însă dacă vom face din divorţ o dramă în care angrenăm pe toată lumea din jur, inclusiv pe copii, sau o facem într-un mod matur şi paşnic este liberul nostru arbitru. Însă atenţie, atunci când alegeţi calea, asumati-vă şi consecinţele. Iar un aspect foarte important, privind modalitatea: vă recomand să faceţi o alegere implicand toate instanțele voastre: minte, corp şi suflet.
Nu implicaţi doar mintea în decizie, ea poate fi avidă de bani şi putere dar sufletul şi trupul vor înclina balanţa pentru a vă proteja pe voi şi pe ceilalţi de emoții distructive.
Din păcate, varianta cea mai frecventă este cea în care parinţii nu cooperează, în care desparţirea este dureroasă, ca o furtună, se lasă cu certuri care îi vor traumatiza pe termen lung pe toți cei implicaţi, indiferent de vârstă şi categoria socială din care fac parte: copii, părinţi, bunici etc. În cabinet, am întâlnit nenumărate cazuri în care copiii au cel mai mult de suferit, fiind plasați de la un părinte la altul, după bunul plac al acestora. Părinții au acum alte criterii după care își includ copiii în planurile și proiectele lor, iar interesele și dorințele copiilor contează mai puțin. Modul în care copiii înțeleg toate aceste schimbări pot lăsa urme pe termen lung, cu grave consecințe asupra dezvoltării lor. Atunci când copiii deveniți adulți încep să le conştientizeze este oarecum mai ușor, pentru că le pot confrunta şi trata cu ajutorul psihologului. Mai grav este atunci când nu le pot conştientiza şi nu pot găsi liniştea, nu-şi pot alege un partener sau întemeia o familie.
De-a lungul anilor, în cabinet, am avut de-a face şi cu reversul medaliei: parteneri care nu se înțeleg, nu s-au înțeles niciodată, dar care ”stau împreuna de dragul copiilor”, „ca să aibă copilul tată şi mamă”. Pe langă daunele majore pe care şi le provoacă singuri, ei blochează în acest fel dezvoltarea copiilor. Este o atitudine pe cât de simplistă pe atât de distructivă, copii fiind încărcaţi cu problemele şi nemulțumirile părinţilor. Iar noi, ca părinţi, în loc să le asigurăm: liniște, dragoste, educaţie şi bunăstare, facem exact opusul: le răpim liniştea, le dăm mai puţină atenție şi afecțiune, energia noastră fiind canalizată într-o altă direcţie. A răpi liniştea, candoarea şi dezinvoltura copilăriei este una dintre greşelile cele mai mari pe care le poate face un părinte. Este destul de tragic că asemenea evenimente se întamplă în realitate şi se întamplă chiar des, de cele mai multe ori, părinţii, în necunoştinţă de cauză fac o alegere ce este mai degrabă distructivă. Dacă în copilărie, ei au parte de un mediu plin de suferință, copiii vor păși în viaţă împovăraţi cu problemele nerezolvate ale părinților. Modelul care îl au despre relații îi poate îndrepta către acelaș pattern distructiv, pentru că este singurul cunoscut. Obișnuința cu un astfel de mediu le poate crea convingerea că este ”normal” să nu ai relații armonioase în cuplu.
Carmen Simona Sbârnă
Psihoterapeut de familie şi cuplu
