Fiecare dintre noi suntem copiii părinților noștri pe care i-am cunoscut sau i-am înțeles mai mult sau mai puțin în funcție de
circumstanțe. În experiențele pe care le-am avut în cabinetul psihologic, am observat că o mare parte din problemele clienților au rădăcini în trecut, prin slaba cunoaștere sau înțelegere a părinților sau a relațiilor pe care le-au avut cu ei. Rănile noastre necicatrizate din copilarie au tendința să ne urmărească toată viața, dacă nu încercăm să le vindecăm. Mai tot timpul îi blamăm și acuzăm pe părinți, că n-au făcut diverse lucruri pentru noi sau că au făcut prea mult sau prea puțin. Este interesant și curios totodată că vom continua să o facem toată viața dacă nu apare un cutremur sau un eveniment șoc care să ne aducă cu picioarele pe pământ. Dar oare de ce facem asta, când ar fi mult mai simplu să recunoaștem și să ne asumăm partea noastră de contribuție?
Istoria noastră familială este un factor propice pentru găsirea și cultivarea posturii de victimă. Dacă nu suntem mulțumiți de viața noastră din prezent ne uităm în urmă și găsim multe motive pentru nefericirea noastră: fie că am avut o copilărie dureroasă și o viață cu multe lipsuri și neajunsuri, fie că am fost supraprotejați, vom fi tentați toată viața să dăm vina pe părinți. Dacă am avut o copilarie în care ni s-a oferit totul fără să facem nici un efort, ne așteptăm ca cei cu care interacționăm să ne satisfacă toate poftele și nu înțelegem de ce nu se întâmplă acest lucru.
Pentru a ne înțelege mai bine părinții și pentru a avea o relație armonioasă cu ei, e important să ne înțelegem și să ne acceptăm pe noi înșine. Noi suntem legați de ei la nivel emoțional, fie că le semănăm sau am ales un model total opus. Prin urmare, procesul înțelegerii părinților începe prin înțelegere și acceptarea de sine cu aspectele pe care le considerăm bune dar și prin cele care nu ne plac. Apoi se continuă cu un proces autentic de dezvoltare personală și asumare a propriilor alegeri.
Într-adevăr, părinții au avut o contribuție majoră la dezvoltarea și formarea noastră ca oameni. Ei sunt principalele noastre modele în perioada copilăriei și adolescenței, iar pentru unii dintre noi și la maturitate răman puncte de reper importante. Dar judecata și învinovățirea lor nu ne va ajuta cu nimic în procesul evoluției noastre. Este important să înțelegem, să iertăm și să acceptăm tot ceea ce vine de la ei, cu toate consecințele, pentru a ne elibera de trecut.
Ce se întâmplă cu noi ulterior, cu viața și alegerile noastre la maturitate? Perioada asta intră deja în aria noastră de responsabilitate și atunci când regăsim puterea interioară și ne asumăm responsabilitatea pentru viața noastră din prezent, devenim capabili să facem față tuturor obstacolelor și dificultăților întâmpinate. Din păcate am întâlnit mulți oameni, trecuți demult timp de vârsta adolescenței care încă dau vina pe părinți pentru nemulțumirile lor din prezent. Nu își asumă experiențele prin care trec și nu pot învăța din ele pentru a obține bunăstarea, fericirea, confortul în propria viață. Astfel de oameni au nevoie să treacă printr-un travaliu personal de cunoaștere și dezvoltare pentru a compensa diferența dintre vârsta emoționlă și cea biologică.
Pentru a fi mai ușor să ne reconciliem cu trecutul este foarte important să schimbăm perspectiva asupra trecutului: părinții noștri s-au comportat în acord cu propria lor experiență de viață și s-au raportat la valori și circumstanțe diferite, specifice timpurilor pe care le-au trăit. Acum, când noi înșine am devenit părinți, avem deja altă viziune asupra vieții și nu putem decât să acceptăm să ne iubim părinții așa cum sunt pentru a trăi împăcați cu noi înșine și în acord cu cerințele și circumstanțele vieții timpurilor noastre.
Carmen Simona Sbârnă
Psihoterapeut
www.peopledevelop.ro
